La narcisada

Dal ’50 al ’60 quand l’era primavera se organizzàva de andà a fà la narcisada.

El post che la mia cumpagnia la preferiva eren i Piani del Tivano e certi volt rivavum fina al monte Palanzone. Se partiva cònt el treno de la Nord e poeu una curriera, un pù sgangherada, la te purtava
in zona e dopu a scarpinà fina sui muntagn.

Che spettacul: gheren i pràa che eren una distesa bianca e profùmada, ghe n’era talmen tanti che
a caminà in di senté ti pestavet cui pee. A mezzdì, setà sù l’erba, se mangiava la michetta cun denter la bulogna e per cundiment di grand ridad insema ai tosan.

Se divertivum cunt pocc.

Se turnava, al dopo mezzdì, cont di mazzuni ligà cunt el spag sul bastun e un prufum che el te sturdiva. Rivà a cà ghe n’era per tutti: parent, amis, per el pret de mett in gesa e per purtai al cimiteri.

Adess el narcis è protetto e guai a catal, ghe n’è pù, perché, cume semper, i solit ingurd strappaven anca i radis per vendi e hann esagerà. Numm sem stà l’ultima generaziun a vedè i praa cui narcis, sperm che ricressen per i noster nevod.

Digel ai to amis